„Imagine de sine. Încredere în sine. Iubire de sine” – psiholog Paul Morosanu
Imaginea de sine este o reprezentare internă. Este ca şi cum m-aş uita în oglindă. Eu în oglindă mă văd, deşi ceea ce văd se poate modifica în funcţie de multe criterii. În funcţie de cum bate lumina, în funcţie de cît de curată este oglinda sau, mai ales, în funcţie de cît de fidelă este oglinda (de exemplu, dacă este deformată sau nu). Ştim şi noi că oglinzile cele mai bune sînt mai scumpe.
Dacă sînt obişnuit să mă uit mereu într-o oglindă curată, la lumina zilei (a realităţii), s-ar putea să obţin o imagine de sine care corespunde în foarte mare măsură realităţii mele. Şi, plăcîndu-mi, să o iau cu mine peste tot; este oglinda care mă redă pe mine mie însumi în mod realist.
Dacă, dimpotrivă, sînt obişnuit să mă uit într-o oglindă deformată, murdară şi într-o lumină slabă şi prost orientată, şi să mai şi învăţ că asta este singura posibilitate de a mă vedea pe mine (chiar dacă eu mă simt altfel), voi lua această oglindă peste tot cu mine şi voi învăţa că aşa arăt eu.
În cele din urmă, imaginea de sine poate fi descrisă ca o sumă de reprezentări învăţate din obişnuinţă. Le primim la început în copilărie, în mod repetat din partea mediului (părinţi, şcoală) şi ajungem să le credem. “Sînt un ciudat”, îmi spunea o dată un copil de vreo 10 ani, cu o atitudine firească. “De unde ştii?” l-am întrebat eu. “Păi toată lumea o spune.” În această situaţie, pentru copil, “toată lumea” o reprezenta de fapt toată lumea lui, care nu este foarte mare: oamenii pe care îi întîlneşte în majoritatea timpului; adică familia, profesorii şi colegii de la şcoală. De aceea acest mediu are atît de mare putere de condiţionare, deoarece, atunci cînd sîntem copii, nu avem putere să ne sustragem lui.
Astfel, indiferent dacă este bună (eu cred despre mine că sînt bun, frumos şi deştept) sau proastă (am impresia că sînt un ciudat, sînt prost, fricos şi urît), imaginea este, în mare parte, o sumă de reflectări din partea mediului, pe care le învăţ atunci cînd nu am alternative. Spun “în mare parte” deoarece, pe lîngă reflectările pe care le primesc constant de la cei din jur, îmi construiesc şi o imagine despre ce pot şi ce nu pot să fac bazîndu-mă pe propriile fapte. “Pot să ridic o maşină?” se poate întreba un copil de 5 ani. Încearcă singur, vede că nu poate, renunţă. “Aha, deci nu pot, deşi Superman poate”. Dar atunci cînd copilul are în “subordinea” sa mai mulţi oameni mari, aceştia pot face în aşa fel încît maşina aceea să zboare de acolo. Astfel, propria experienţă poate “amenda” celelalte reprezentări. Dar cel mai mult contează reflectările repetate ale persoanelor din jur.
Ca adulţi ajungem cu o imagine de sine construită în cea mai mare parte de mediul pe care l-am avut în copilărie. Şi tot ca adulţi ne putem da seama dacă această imagine de sine corespunde realităţii noastre autentice. Şi, mai departe, o putem ajusta. De exemplu, o fată poate învăţa că este urîtă, aşa i s-a spus mereu; dar cînd pleacă de acasă, în viaţă, întîlneşte oameni care îi contestă credinţele care stau la baza imaginii de sine, care îi spun că este, de fapt, drăguţă. Poate că nu-şi va schimba peste noapte imaginea de sine, însă cu siguranţă o va nuanţa treptat.
Încrederea în sine se naşte în zona de contact psihic cu mediul. Copilul este mînat în mod natural de instincte de explorare, iar în contact cu mediul imediat învaţă relativ devreme ceea ce poate şi nu poate să facă. În relaţii, în schimb, are posibilitatea să fie încurajat (sau descurajat) să se manifeste în felurile sale naturale. Dacă primeşte permisiune şi încurajare pentru explorare, va dezvolta încredere în sine şi în forţele proprii. Este ca şi cum ar începe să gîndească ceva de genul “Aha, deci pot! Şi mai sînt şi susţinut!”
Foarte important, la construcţia încrederii în sine, contează foarte mult contactul cu realitatea: încrederea în sine are nevoie să fie acordată la realitate. Dacă un copil creşte cu sentimentul că nimic nu i se refuză, că îi poate manipula pe toţi cei din jur, va creşte într-adevăr cu o mare încredere în sine, însă va avea ulterior mari probleme în adaptarea la realitate, la respectarea regulilor şi a legilor. De aceea este important ca părinţii să ne cultive de mici un echilibru: să nu neglijeze nevoia noastră de a fi susţinuţi şi, în acelaşi timp, să ne obişnuiască cu limitele realităţii. În acest echilibru stă unul din secretele artei de a fi părinte. Pentru că, înainte să-l cultive la copiii săi, părintele trebuie să-l aibă mai întîi în el însuşi.
Iubirea de sine. Este cel mai polemizat termen din referirile la sine. La noi, românii, care am crescut preponderent în tradiţia creştină, iubirea de sine are o reprezentare îndeosebi creştină. Iar de aici preluăm nişte diferenţe pe care le-au construit alţii înaintea noastră. De exemplu, diferenţa dintre iubire de sine şi egoism. “Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” spune Scriptura.
Dar ce înseamnă iubirea de sine? Să-mi îngădui mie însumi să trăiesc bine? Să-mi ofer bunuri? Să trag pentru mine însumi? Nu aduce asta a egoism? Apoi, dacă nu-mi îngădui viaţă bună pentru mine, dar o ofer aproapelui, se numeşte asta altruism? Chiar dacă eu ajung să trăiesc în mizerie şi nefericire? Unde este limita dintre cele două?
Oricum, versiunea mea, a psihologului, este că atît timp cît iubirea de sine este pusă în relaţie cu iubirea de aproapele, este nevoie de o întreagă psihologie a relaţiei şi a zonei de contact între oameni. Cu atît mai mult cu cît această zonă de contact evoluează şi se transformă în mai multe etape pe parcursul vieţii.
De exemplu, este normal pentru un copil de 3 ani să ţină cu dinţii de jucăria proprie, atunci cînd un alt copil doreşte să i-o ia. Pentru acea vîrstă este normal să-şi construiască simţul proprietăţii. Adică, ceea ce este normal pentru educaţie este să-l lăsăm să-şi păstreze jucăria şi nu să-i cultivăm principiul altruist al relaţiilor; cel puţin nu în această etapă. Dar, unui copil mai mare, de vîrstă şcolară, putem să-i arătăm că pentru construcţia relaţiilor de prietenie poate fi important uneori să fim altruişti, să cedăm din ale noastre pentru ceilalţi.
Dar la urmă, atunci cînd ajungem adulţi, care din aceste atitudini va conta mai mult? Ei bine, toate, simultan! Deoarece, din punct de vedere psihic, noi ca adulţi sîntem alcătuiţi din straturi, precum o ceapă. Pentru a funcţiona “normal” avem nevoie ca toate straturile să fie la locurile lor şi să nu se excludă unul pe celălalt: avem nevoie de copilul de 3 ani să-şi apere teritoriul şi posesiunile; copilul de 6-7 să-şi “cumpere” relaţiile cu gesturi altruiste; copilul de 10-12 ani să ceară atenţie pentru modelarea caracterului; adolescentul de 14-17 ani să-şi trăiască revolta, transformarea şi nevoie de delimitare. Şi dacă descopăr că vreunul dintre straturi nu este la locul lui, fac un demers terapeutic, la psiholog.
Sentimentul că toate sînt aşezate la locurile lor, în interiorul meu, îmi dă acea senzaţie că “eu sînt ok”. Din această poziţie interioară pot face acele gesturi care pot fi catalogate drept iubire de sine.
Psiholog Paul Morosanu. Mai multe articole gasiti aici: http://blogpaulmorosanu.wordpress.com/