“Asculți frumos oamenii. Ai putea să te faci psiholog!”
Când, la 16 ani, cineva îți spune asta, entuziasmul îți inundă tot corpul. Woow, aș putea să fac asta, îți zici :). În secunda următoare, însă, realitatea tinde să te aducă cu picioarele pe pământul pe care ai doi părinți economiști, ești elevă într-un liceu economic, nu știi nimic despre oameni și emoțiile lor, dar… golul din stomac te anunță că nu pleacă nicăieri, chiar dacă n-ai nicio explicație logică pentru el.
În 1996, să fii psiholog însemna, în mintea mea de adolescentă, să lucrezi în spital sau, în cel mai fericit caz, într-un cabinet privat. Doi ani mai târziu, intram la Facultatea de Psihologie și mă convingeam, cu fiecare curs la care participam, că făcusem o alegerea corectă și că oamenii cu emoțiile, gândurile și istoriile lor, sunt absolut fascinanți.
În 2002, în ciuda fascinației mele pentru oameni, am considerat că eram prea tânără, că nu trăisem mai nimic și că nu pot avea credibilitate în fața unor oameni care veneau să-și așeze sufletul în fața mea, așa că am ales singurul drum care părea logic la momentul ăla… mediul corporate. Timp de 16 ani am folosit tot ce învățasem în facultate în roluri de HR, am însoțit sute de oameni în procesele lor de dezvoltare și sunt recunoscătoare pentru fiecare experiență în parte.
Cu toate astea, golul din stomac pe care-l simțisem la 16 ani, îmi amintea constant că aveam alt drum de parcurs, așa că la 35 de ani am decis să mă întorc la ceea ce, azi, consider a fi vocație. M-am înscris la programul de formare în psihoterapie psihanalitică, dedicând, în paralel, peste 700 de ore pentru propria-mi analiză personală, pentru că nu poți deschide ușa cabinetului până când nu-ți înțelegi și integrezi propriile experiențe.
Astăzi însoțesc, cu drag și emoție, atât adulți, cât și adolescenți, pe drumul spre cunoașterea de sine și cred, în continuare, că oamenii sunt fascinanți și că au nevoie doar de puțin curaj și de un partener de drum potrivit pentru a se (re)întâlni cu ei.